Adolescenţa egală cu nemurirea

   Deseori sunt întrebat dacă îmi este frică de moarte. Nu, frate, mai mult mi-e frică de viaţă, asta pentru că într-un timp atât de scurt, de la omul cu energie şi cu probleme minore care eram cu nu prea mult timp în urmă, am ajuns după cum zice o persoană apropiată, un cadavru. Un cadavru pentru că atunci când rămân singur, vorbesc cu mine, sau îmi vin imagini în minte cu tot felul de lucruri inexistente, am senzaţia de foame permanenta, chiar dacă am înfulecat cu 10 minute mai devreme, dau peste tot felul de coincidente şi cred că în perioada aia de timp rămân inconştient şi de asta pot zice că-s cadavru, nu pentru că gândesc şi îmi dau filme. Dar dacă gândesc mai mult, ajung la concluzia că mă înşel. Hai să vedem cum.
   Am nevoie de oameni lângă mine ca să nu înnebunesc. Da, sunt un egoist pentru că am nevoie de suflete ca şi de obiecte, dar nu înseamnă că de fiecare dată sau pe fiecare îi tratez ca şi cum ar fi obiecte. Pe lamga asta, cu toate că vreau oameni, prieteni şi fiinţe cu legături strânse lângă mine, sunt destul de nemulţumit, ca fiecare om care primeşte ceva de care are nevoie şi tot nu-i ajunge. În acelaşi timp, vreau să schimb tot: oraşul în care locuiesc, problemele pe care le am, prietenii, amicii, dar fiinţele cu legături strânse şi familia nu, asta nu ca să-mi aduc aminte de viaţa veche, ci doar pentru că ei sunt lângă mine cu un motiv, au "câştigat" locul ăla pe care nu vreau să-l desfiinţez, m-au convins că "fac parte din mine".
   Băiat fiind, cei din jur mă mai întreabă 'Ce-i cu tine, eşti pe stop? De unde atâta irascibilitate? Ce ai păţit?' şi eu de fiecare dată răspund că sunt bine, sau că nu ştiu ce am. Si vorbeam serios, chiar nu ştiam ce aveam până nu am stat mult timp într-o seara, urmărind foarte atent un perete gol, care mi-a arătat calea, ba chiar mi-a zis şi numele bolii de care sufăr, se cheamă "adolescenţă" (acută).
   Am scris şi am postat toate astea pentru că am căutat şi am găsit şi alţi oameni care suferă de "boala" asta şi ei nu ştiu ce au. Baiatule tânăr că şi mine care "suferi din cauza iubitei" şi fată tânără, sau mai tânără care te crezi mai valoroasă decât alta care nu a făcut nimic altceva decât să "te vorbească pe la spate" (NU SUPORT VORBA ASTA!!!), sau să se cupleze cu băiatul care tocmai s-a despărţit de tine, nu vi se întâmpla ceva nou ce nu s-a descoperit încă, ci pur şi simplu suferiţi de boala asta prin care cred că aproape toată lumea trece la un moment dat, e că şi varicela oarecum. Toţi vrem să trecem peste, pe toţi ne doare. Numai dacă stăm să o luăm altfel, după o problemă urmează altă, adevărat că e şi pauză între ele. Nu ştiu de voi, dar de mine ştiu sigur că prefer să mă confrunt cu asta, prefer să nu dorm noaptea gandindu-mă că mi se întâmpla ceva rău, sau că lumea are ceva cu mine, decât să nu pot gândi ziua liber aşa cum o fac la anii ăştia din cauza problemelor adevărate care reies din tot felul de adâncituri şi să visez noaptea chestii pe care nu le mai pot face la anii respectivi. Aşa că haideţi să ne bucurăm când ne merge prost în vreo zi şi să ne gândim că e o etapă "a bolii" atunci când "ni se dau papucii", nu neapărat să zâmbim pentu asta, pentru că de fiecare dată NI SE DĂ ocazia să cunoaştem ceva nou, ori pe cealaltă parte, ocazia trebuie să o câştigăm, cu mai mult sau mai puţin efort.
După cele scrise mai sus, cred că o "boală" poate fi reţeta tinereţii prelungite.

Balada trezirii!

   În orice univers pe care ţi-l poţi imagina, sau oricare îl poţi descoperi, există acea problemă, problema comună tuturor universelor, galaxiilor şi ce mama naibii mai există: TREZIREA!!! Fie ea de dimineaţă, de dupamasă, de seară (în cazul adolescenţilor de noi în special), chiar şi trezirea din beţie.
   Procesul ăsta de distrugere a calmului, a bunătăţii omului şi tot ce este frumos, mă face să vreau să îmi ard toate "circuitele" care au legătură directă sau indirectă cu somnul. Aş vrea să îmi pot utiliza 15% din capacitatea creierului sau cât mama dracului trebuie că să fiu capabil să anulez tot ce duce la trezire, măcar aşa aş fi pacifist. Da, sună aiurea, dar mă enervez pe oameni, probabil nevinovaţi, doar pentru că sunt frustrat că m-am trezit de dimineaţă (in cele mai multe cazuri).
   Cât de tare ar fi să rămân treaz pe veci (sau cât sunt tânăr măcar), ştiu sigur că nu m-aş plictisi, aş vedea toate filmele, aş desena la greu, eventual mi-aş face temele şi multe alte lucruri pe care nu le făceam din cauză că mi se face somn şi ziua următoare uit sau nu mai am timp.

Călătoria in timp. Interpretare.

   Vreau să mă pun să dorm, să mă trezesc peste o generaţie. Să îmi văd colegii/prietenii la vârsta părinţilor, vreau copiii lor să îmi fie de vârsta apropiată mie, să văd câte puţin din prietenii mei în copiii lor. Vreau să-mi văd fratele, care la prima vedere i-aş zice bună ziua! Sunt curios cât de ciudat s-ar uita la mine, sau câte amintiri i-ar trece prin faţă? Cum ar reacţiona? Vreau să îmi văd prietena, cu părul tuns scurt, vopsit(tipic vârstei), să aibă un soţ cu ochelari, care să poarte maieu sub cămaşă, să-l salut cu 'bună ziua!' şi pe el, chiar dacă în generaţia mea, îi ziceam 'mucosule'.  
   Dacă asta s-ar întâmpla, eu ce aş face? Aş sta toată ziua cu oamenii mari de vorbă? Aş căuta pe toată lumea? Ce s-ar întâmpla dacă nu aş fi recunoscut? Când m-aş reînscrie la şcoală (trecând peste partea cu reactualizarea actelor) aş da peste mulţi profesori pe care poate în vechea mea generaţie îi tachinam, sau îi apăram, sau pur şi simplu stăteam la aceaşi masă în oraş cu ei. Cât de ciudat ar fi să mă înveţe mai departe de unde am rămas? Oare unul din acei profesori ar retrăi lecţia care mi-ar predao? Şi-ar imagina gălăgia din clasă, râsetele în surdină, nervii profesorilor, bucuria de a suna şi de a sta de serviciu? 
   Vreau ca măcar odată în viaţa să mi se întâmple asta. Vreau să va IMAGINAŢI fiecare o asemenea trăire, garantez că o să rămâneţi plăcut surprinşi!

Omule de mine!

   Fiecare ciudat, neciudat, om sau neom este la fel de om ca oricine. Cum vine asta? Foarte simplu. Când a fost ultima dată să te mulţumeşti cu un singur lucru (nu neapărat material) primit, fără să faci mutre, fără să faci crize, sau fără măcar să te gândeşti că se putea şi mai bine? Atunci când ai primit mai mult decât ţi-ai dorit. 
   Omule de mine, eşti atât de neajuns în toate, că dacă ai primi viaţa veşnică, te-ai sătură de ea. Omule de mine, eşti atât de materialist, încât dacă ai primi cel mai scump obiect din lume, ai face mutre că nu are ghid de utilizare. Omule de mine, omule de tine, îţi dau câte exemple vrei, dar o fac degeaba, oricum niciunul din ele nu o să te lămurească! 
   M-am gândit că mie, omul de mine, mi s-ar potrivi cel mai bine ceva ce toată lumea a avut deja, ceva de ce toată lumea s-a folosit. Drept exemple o să dau o viaţa trăită, preocuparea mea ar fi să corectez viaţa aia trăită de cineva, mai ales că aş sti deja ce s-a intamplat acolo, nu aş mai fi plictisit de viaţa veşnică. Un obiect hiper folosit de toată lumea, aşa l-aş face să meargă altcumva, în loc să mă plictisesc cu funcţia pe care deja o are. Aş căuta să dau eu exemple, în loc să fiu nesătul de ele. Asta m-ar face să fiu, un 'altfel', nu un om, un neom, un ciudat, sau neciudat. Odată cu funcţia de 'altfel', ori m-aş lăsa aşa, ori aş împrăştia 'microbul' peste toate genurile de mai sus. 

Ceva din fiecare...

   Rămâne tot cantitatea aia, rămâne tot claritatea aia, dar e deja un timp trecut de la început. Sunt obosit de 'ceva-ul' ăla, mă gândesc cât de puţin mai am şi pare mai mult decât a fost până acum. Îmi tremură picioarele, ceva trebuie să se schimbe, sau ar trebui să se schimbe ceva la 'ceva-ul' ăla. Cât de grele pot fi câteva grame? Aveţi şi voi idee, nu mă refer neapărat la un singur lucru, fiecare avem 'ceva-ul' care nu ne lasă să trăim normal, care ne face să credem că trăim pe episoade, care ar fi prea ciudat să dispară dintr-o dată. 
   Oricum, ar apărea altceva, poate mai puţine grame, cu mai multă greutate. De ce nu se poate învârti ceva bine în jurul meu zi de zi? Doar sunt tânăr, ei bine nu mă plâng şi zic că 'îi plin de greutăţi' pe aici, dar ştiţi şi voi, parcă este un pic de loc şi pentru bine, doza aia de bine care lipseşte în fiecare zi, nu-i mare, dar când lipseşte se simte. 
   Aş vrea să visez, în loc să mă gândesc că într-o oră, de pildă, trebuie să fac una sau alta, la fel cum copiii săraci din vremurile trecute ar fi vrut pâine în loc de mămăligă. Asta înseamnă că amândouă lucruri au scop comun, doar că formă, importantă şi gust diferit. 
   Cineva să interzică gândurile şi să legalizeze visele, astfel încât să îmi pot concepe ideea, să pot anula timpul, să trăiesc, nu să mă trăiască viaţa. Aproape că nu îmi dau seama ce fac. Ce fac? Repet zi de zi obiceiurile din prima zi care nu neapărat să fi fost rea, dar dacă se repetă devine diabolică şi asta unde duce? Către nicăieri, către lumea gândurilor, nu a viselor, lumea din care fac eu parte

Filmări scurt metraj "Studentul, o altă specie"

Prima zi de filmări pentru scurt metrajul "Studentul, o altă specie", ce va fi filmat şi montat în cadrul festivalului de film şi a încă două concursuri. A fost o zi destul de scurtă, toţi ne-am trezit de dimineaţă încântaţi de ideea că azi vom filma, aşa că ne-am făcut fiecare treaba, ca nişte profesionişti ce am vrea săfim. Restul detaliilor am să le postez pe blog, odată cu scurt metrajul montat şi finalizat, atunci vor fi numiţi toţi cei care am lucrat la el, inclusiv sponsorii. 

Noi ne alegem cuvintele!

   Stau şi mă gândesc de atâta timp, oare persoanele care ne sunt dragi le folosim, sau chiar nu ne dăm seama de sensul propoziţiei? Care propoziţie? "Am nevoie de tine!". De fiecare dată când ar trebui să folosesc termenele astea, mă străduiesc să le schimb, şi cum nu găsesc altceva decât siropoşenii de prost gust, prefer să nu zic nimic, în schimb persoanele acelea cărora ar trebui să le adresez asta, cred că ori nu simt nimic, ori mă gândesc la altcineva. Asta ar însemna că trebuie să fiu pe interes ca săfie persoană dragă lângă mine? Nu, prefer să am puţini prieteni, de care să nu am nevoie, dar să fie lângă mine tot timpul. Mai este de observat şi faptul că aceia 'de care avem nevoie', se bucura şi sunt ciudat de entuziasmaţi cand aud asta. 
   Persoanele dragi nouă ar trebui să fie că şi obiectele, brăţările 'de amintire', spre exemplu. Nu avem nevoie de ele, pentru că tot timpul ne schimbăm costumaţiile, şide cele mai multe ori nu se potrivesc brăţările cu nimic din ceea cu ce suntem imbracati, însă tot timpul le avem pe mâna, la vedere. Şi este necesar câteodată să vorbim cu câte un obiect, sună nebunesc, dar e ceva normal. Ei bine atunci când o facem, niciodată nu spunem brăţării că avem nevoie de ea, eventual îi reproşăm cât este defrumoasă, bine ţesută/lucrată, importantă ei pe mâna noastră etc... Astea fiind scrise, dau şi eu cu sfatul. Oameni, nu mai folosiţi alţi oameni, totodată nu vă mai bucuraţi că sunteţi folosiţi.